L’INTÉGRALE POÉTIQUE De MIRCEA STÂNCEL : extraits traduits par SONIA ELVIREANU

Mircea Stancel

cum te-am cunoscut

te-am cunoscut la un bal sătesc când sclipeai de fericire
tocmai începuse dezmembrarea lumii noastre
erai făcută din droguri neîncercate încă și broderia de la gulerul tău
destul de complicată eram niște nebuni de fapt
muzica adusă clandestin de peste graniță ne-a făcut felul
mult argint fierbinte era în corpul nostru l-ai întâlnit pe
shakespeare și i-ai fost iubită și-ai vrea să ne culcăm în patul lui;

nu vreau să spun acestei zile cum te numești
nu pot să te descriu că nu-mi ajung sonetele
cele mai multe sunt ruinate sunt în faliment
ne fotografiam cu ochii și era de-ajuns
și zeii zilei și ai nopții ne priveau de pe pereți
și bănuiam puțin din ce se va întâmpla până la urmă;

plesneam de tinerețe și lumea se distra în jur după alte legi
după timpuri ce intrau în disoluție
și noi doream să ne cadă umbrele în mare
și fără să știm ne scufundam în ape după ele;

nu te poți juca cu atâta căldură în jur
și mâinile ei ardeau pe umărul meu topit
ce ton frumos și trupul tău vibra în palmele mele
dar noi ne scufundam mereu în toate imperfecțiunile zilei;

și sala cu ferestrele deschise de iulie
se instruia intens cu clorofilă sus pe un deal
și tu erai mândră de sânii tăi ridicați ce priveau doar everestul
și eu nu prea știam ce înseamnă asta pe atunci
iar tu îți dirijai emoția doar pentru tine;

dacă-ți voi zdrobi genunchii cu o roză nu-i așa că o să urli de drag
în toată cartea și nu-i lăsăm pe unii cu prozele să ne dribleze;


comment je t’ai connue

je t’ai connue au bal villageois quand tu brillais de bonheur
le démantèlement de notre monde venait de commencer
tu étais faite de drogues encore non éprouvées et la broderie de ton col
assez compliquée nous étions des fous en fait
la musique emportée clandestinement de l’étranger nous a arraché l’âme
beaucoup d’argent brûlant était dans notre corps tu as rencontré
shakespeare et tu as été sa bien-aimée et tu voulais nous coucher dans son lit;

je ne veux pas dire à ce jour comment tu t’appelles
je ne peux pas te décrire car je n’ai pas assez de sonnets
la plupart sont ruinés sont en faillite
nous prenions des photos de nos yeux et c’était assez
et les dieux du jour et de la nuit nous regardaient des murs
et nous soupçonnions peu ce qui arriverait jusqu’à la fin;

nous étions jeunes à crever et le monde s’amusait autour d’après d’autres lois
d’après des temps qui entraient en dissolution
et nous désirions que nos ombres tombent en mer
et sans le savoir nous plongions dans ses eaux après elles;

on ne peut pas jouer avec tant de chaleur autour
et ses mains brûlaient sur mon épaule fondue
quel beau ton et ton corps vibrait dans mes paumes
mais nous plongions toujours dans toutes les imperfections du jour;

et la salle aux fenêtres ouvertes en juillet
s’instruisait intensément avec la chlorophylle en haut sur une colline
et tu étais fière de tes seins remontés qui ne regardaient que l’everest
et je ne savais pas ce que c’était en ce temps-là
et tu dirigeais ton émotion seulement pour toi;

si j’écrase tes genoux avec une rose tu hurleras d’amour n’est-ce pas
dans tout le livre et nous ne laisserons personne nous dribbler avec leurs proses;



pe străzi definitiv

știu bine că fugi mereu de-acasă
te lași în străzi definitiv
înveți emoțiile să vorbească mai nou și cât se poate de gramatical
îți faci costume vechi la modă le duci prin parcuri și în iad
canalul cald – un demisol în care te întinzi la soarele nopții
deasupra ta nu mai ai decât gluga;

ți-ai luat doar hăndrălăul cu tine să te ducă de aripi
să-ți deseneze libertatea să-ți împletească cozile
dar mai ales să-ți calce visul dimineața
când este atât de șifonat de vicii;

ești frumoasă în culorile disperării
respiri libertatea în timp ce recele nopții te acoperă
sunt unii care-ți fac curte
nu mai vrei nici o ierarhie nici un șef
înjuri trecătorii care își poartă cu ei echilibrul
noaptea dezmembrezi palate din secole trecute
cărămidă cu cărămidă
și din când în când te ștergi pe fustă de roșul din palme;
și strigi că originalul e copie și copia original;

îți duci rucsacul în spate
și folosești transpirația pe post de parfum
și-mi spui verde în față că eșafodul este singura noastră salvare
eu cred că lacrimile tale sunt sincere
pentru că nu ai jucat nici odată alt rol;

și noi înaintăm mereu către castelul tău roz;

piesa pe care o interpretezi transformă lumea
și ridică senzațiile la cer
modelul tău ești tu însuți
cineva te trage în multe cópii;

călugării te reproduc
cu fidelitate
în mănăstirile lor;

rostești pe străzi neîncetat:

dacă hormoni nu mai sunt nimic nu mai e
și nu ești decât un vas spart
în ale cărui cioburi mă rănesc mereu;


dans la rue définitivement

je sais bien que tu t’enfuis toujours de chez toi
tu te caches dans les rues définitivement
tu apprends aux émotions à parler depuis peu et autant que possible grammaticalement
tu te fais de vieux costumes à la mode tu les emportes dans les parcs et dans l’enfer
le canal chaud – un demi-sous-sol où tu t’allonges au soleil de la nuit
au-dessus de toi tu n’as plus que ta capuche;

tu n’as emmené que ton gars pour te prendre par les ailes
pour dessiner ta liberté et pour tresser tes nattes
mais surtout pour repasser ton rêve le matin
quand il est si chiffonné par ses vices;

tu es belle dans les couleurs du désespoir
tu respires la liberté pendant que le froid de la nuit te couvre
il y en a qui te font la cour tu ne veux plus aucune hiérarchie aucun chef
tu insultes les passants qui emportent avec eux l’équilibre
pendant la nuit tu démantèles des palais des siècles passés
brique par brique
et de temps en temps tu essuies le rouge de tes paumes sur ta jupe ;
et tu cries que l’original est copie et la copie l’original ;

tu portes ton sac à dos derrière ton dos
ta transpiration comme seul parfum
et tu me dis carrément que l’échafaud est notre seul salut
je crois que tes larmes sont sincères
parce que tu n’as jamais joué d’autre rôle;

et nous avançons toujours vers ton château rose ;

la pièce que tu joues transforme le monde
et élève tes sensations jusqu’au ciel
ton modèle est toi-même
quelqu’un tire beaucoup de copies de toi ;

les moines te reproduisent
fidèlement
dans leurs monastères ;

tu parles sans cesse dans les rues :

s’il n’y a plus d’hormones il ne reste rien
et tu n’es qu’un pot cassé
dont les tessons me blessent toujours ;


Mircea Stâncel est poète, prosateur, essayiste, chroniqueur littéraire, rédacteur.


Votre commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l’aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l’aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l’aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s